10 întrebări politice și personale cu Mihail Neamțu
“Eu sunt un mărturisitor, nu un activist”
Mihail Neamțu este fost șef de partid (Noua Republică, 2012), precum și fost membru al unor partide parlamentare (PNȚCD-tineret, PNL, PMP) din partea cărora a candidat fără succes la Camera Deputaților și la primăria unui sector bucureștean. Comunicator prolific și articulat, Neamțu este probabil cel mai cunoscut promotor român al conservatorismului de sorginte americană: evanghelia prosperității plus „familia tradițională”, antreprenoriatul plus Dumnezeu, Ronald Reagan plus Donald Trump. (Despre ultimul a și scris o carte: „Fenomenul Trump și America Profundă”).
Vara trecută, l-am intervievat câteva ore bune, de pe poziții ideologice adverse, despre câte-n fruză și iarbă (Trump, Black Lives Matter, discuțiile filosofice cu vameșii americani, episodul de hărțuire sexuală din Anglia, acuzațiile de homofobie și homosexualitate reprimată, AUR, discursul de extremă dreapta, etc.). Deși știa cât se poate de bine că nu sunt de acord cu el nici când strănută, nu doar că a acceptat să vorbească cu mine, dar mi-a și răspuns la absolut toate întrebările, indiferent de cât de personale sau contondente au fost ele. (Dacă ai vreme, citește această explicație recentă din partea unui jurnalist de la Libertatea pe tema intervievatului persoanelor cu care nu agreezi deloc).
Pentru că vara trecută nu mi-am terminat lista lungă de întrebări, am mai vorbit cu Neamțu încă odată acum câteva zile, despre Putin, refugiați, vaccin, limbajul radical, AUR (again), divorțuri, avort, munca la stat, rasism instituțional și homosexualitate. A rezultat încă un interviu-fluviu care poate fi citit aici. Mai jos, găsiți o versiune mult comprimată a discuției.
„Nu mi-am luat lumina de la Orbán”
- V-ați pronunțat puternic împotriva războiului din Ucraina. Vladimir Putin devenise la un moment dat un superstar prin unele cercuri conservatoare românești, în primul rând datorită discursului său naționalist, pro-tradiție, pro-ortodoxie, anti-gay, precum și datorită atitudinii sale musculare de macho călare pe cal care nu ezită să ia hotărâri drastice. Cum vedeți acum această popularitate conservatoare a lui Putin?
- În apărarea mea și a unor prieteni conservatori care au fost și ei acuzați de același lucru, trebuie să spun că am avut inteligența, inspirația și bunul simț de a mă inspira întotdeauna din discursul conservatorilor britanici și polonezi. Și nu cred că există la ora asta în toată Europa voci mai dure la adresa lui Putin decât vocea Poloniei și a Marii Britanii, cu două guverne conservatoare. Fac parte din cei care nu și-au luat lumina nici de la Viktor Orbán, nici de la Matteo Salvini.
Consider că mulți s-au dus după fentă. M-aș bucura să nu ocoliți faptul că, în Europa cel puțin, o grămadă de social-democrați au cochetat cu Putin, de la Gerhard Schröder până la relațiile foarte apropiate dintre Angela Merkel și Putin. Bineînțeles, trebuie să includem și conservatori din Franța, Marine Le Pen, trebuie să includem și conservatori din Italia - dar nu doar conservatori. E vorba și de grupări ecologiste radicale. The Greens uneori au avut poziții favorabile Rusiei. De asemenea, trebuie să admitem că Alternative für Deutschland este o formațiune de tip conservator care a avut o poziție foarte favorabilă Rusiei.
Pe mine m-a deranjat ipocrizia în ultimele trei săptămâni. Adică tu, după 20 de ani de înfrățire cu Vladimir Putin, îți dai ochii peste cap și spui: „Vai, am avut azi-noapte o revelație. Acum realizez că este un gangster”. Tu nu ai știut că Anna Politkovskaia a murit în 2006 în apartamentul ei de ziua lui Putin, 7 octombrie? Tu n-ai știut de Boris Nemțov? Tu n-ai știut de Hodorkovski? Tu n-ai știut de Navalnîi? Tu n-ai știut de bucățica de polonium care i-a fost pusă lui Litvinenko în ceai? N-ai știut toate lucrurile astea? Acuma le-ai aflat?
- Polonia primește milioane de refugiați ucrainieni. Acum câteva luni însă, refuza accesul unor familii siriene blocate în no man's land-ul dintre Polonia și Belarus în plină iarnă. Europa dă drept de muncă refugiaților ucrainieni, pe când sirienii, afganii și africanii erau lăsați în unele cazuri să se înece în Mediterană. Vorbim aici de rasism sau de o discriminare normală?
- Nu cred că există discriminare normală, dar există listă de priorități. În primul rând, discuția aceea era artificială. Dictatorul din Belarus a manipulat suferința unor victime ale războiului din Siria și i-a canalizat în direcția respectivă pentru a crea o busculadă. Polonia cumva a încercat să arate dictatorului din Belarus că nu este dispusă să accepte acest șantaj. Acum însă criza umanitară este reală.
Este dreptul unei țări suverane să aibă propriile sale criterii prin care acceptă sau nu populații întregi pe teritoriul ei? Eu cred că da, dar nu plecând de la un dispreț față de individ ci făcând considerații de ordin economic cu privire la integrarea lor. Pentru că orice populație care vine peste noapte într-o țară trebuie integrată, iar costurile integrării nu sunt chestiuni pe care să le neglijezi. Dacă ești un om serios, pui problema în termeni economici cât se poate de precis, matematic. Cât mă costă pe mine prezența unui refugiat pe zi? Câtă hrană am eu pentru aceștia? Ce perioadă pot să estimez că vor rămâne în țara mea? De ce perioadă de timp pot să estimez că ei au nevoie să învețe limba? Una este o limbă slavă cum este limba ucraineană, care este înrudită cu poloneza, și alta este limba arabă.
Cred că aceste considerente sunt pragmatice, nu neapărat rasiste. Mă ajută să știu că cei care vin în țara mea sunt compatibili și cu o cultură creștină, mă ajută să știu că ei au undeva un fond istoric cum ar fi fondul acesta anti-rusesc. Acestea sunt considerente demne de luat în calcul.
Vaccinul și „Nazipass”-ul
- V-ați poziționat hotărât împotriva certificatului verde și a obligativității vaccinului. Sunteți vaccinat? Chiar considerați că certificatul acesta verde e un „Nazipass“?
Sunt posesorul unui certificat verde care atestă că m-am vaccinat o singură dată cu Johnson după ce am făcut boala. După ce am făcut a doua oară boala, vorbind cu foarte mulți medici, inclusiv cu medicul de familie, n-am socotit necesar să fac booster și nici un alt vaccin.
Rămân în continuare convins că vaccinul este o decizie foarte, foarte personală, și că pentru persoanele în vârstă este o decizie, atenție, bună. Asta e părerea mea acum, cum a fost și acum șapte-opt luni. Rămân de acord că aceste forme de încurajare a vaccinării trebuiau să țintească publicul vulnerabil, în vârstă și cu probleme de imunitate, nu neapărat copiii, nu neapărat adolescenții, nu neapărat persoanele până în 50 de ani.
Da, s-au făcut excese care trebuiau deplânse. Prefer o societate în care simțul acesta libertarian al dreptului asupra propriului corp și asupra propriei conștiințe este foarte rafinat unei societăți docile în care niciun tip de inițiativă guvernamentală nu este întâmpinată cu o critică din partea societății civile.
Vă reamintesc că în disputele politice din America, acuzația de fascism la adresa unui candidat cum a fost Donald Trump este recurentă. Dar este o acuzație de tip retoric; nu este o acuzație care să aibă o funcție descriptivă. Cu toții am folosit apelative tranșante și dure. Toată lumea exagerează. De ce? Fiindcă este o tensiune socială aproape insuportabilă în asemenea momente.
Ce înseamnă modul retoric? Înseamnă că eu vorbesc în primul rând publicului meu, validez un protest, validez o mișcare și mă adresez în primul rând celor care sunt parte din publicul pe care mi l-am construit ca orice scriitor, nu? Am și eu parte de un public; ca orice comunicator am și eu un trib al meu și mă adresez acestora. Adică există un metadiscurs pe lângă discursul performativ prin care eu le spun celor care sunt în comunitatea mea conservatoare, creștină, „Bravo, good job, well done!“
În afară de acest discurs care e performativ, care încearcă să îi invite și să-i stimuleze, să continue să creadă în valorile lor, există un discurs descriptiv, analitic, pe care uneori îl fac în scris și în studii, în articole și în cărți.
Nu intră în AUR
- Data trecută când am discutat, v-am întrebat dacă intrați în AUR. Mi-ați spus că deși aveți afinități comune cu unii dintre liderii AUR, sunteți acum retras din politică. Multe s-au întâmplat de atunci cu acest partid, deci vă întreb din nou: vă interesează o apropiere de AUR?
Nu. Nu mă interesează o apropiere de AUR pentru că eu văd oameni buni peste tot. O să vă șochez. Vă vine să credeți că, deși toată viața mea am fost un antipesedist, la ora asta admit că sunt oameni din PSD la nivel local - mă refer la primari, unii, puțini, foarte puțini - pe care îi cunosc care mai fac și treabă? Există oameni în PNL care sunt de bună intenție și care încearcă să își ajute comunitățile. Ei, așa există și oameni în AUR care au o bună credință. Dar nu sunt în poziția omului de a face politică, deci nu mă interesează acum câtuși de puțin. În 2022 nu vreau să fac politică.
Am spus că am afinități cu oameni cu un profil intelectual bineștiut. Cu Sorin Lavric am afinități. De ce? Păi domnul Sorin Lavric este pasionat de istoria comunismului și ține un fel de liturghie a memoriei în Senatul României. În fiecare săptămână, dacă nu mă înșel, are câte un soi de laudatio la adresa unor mari figuri, oameni care au plătit un preț foarte scump pentru libertate mergând în închisoarea de la Sighet, de la Aiud, de la Gherla, de la Periprava, pentru că nu s-au supus unui regim stalinist care seamănă astăzi cu domnia lui Putin. Această liturghie a memoriei pe care o face Sorin Lavric mi se pare impresionantă. Asta nu înseamnă că noi coincidem când vine vorba de subiectul Mișcarea Legionară sau politica externă sau Israelul sau problema antisemitismului. De altfel, nu vreau să dau din casă, dar pregătesc un podcast lung în care voi confrunta și lucrurile care sunt înțelese diferit între mine și, de pildă, domnul Lavric.
„Eu sunt un mărturisitor, nu un activist“
- Scrieți des despre activiști și despre militanți la modul negativ. Când spuneți de activiști, de multe ori vă referiți la „neomarxiști“, „sexomarxiști“ sau cum s-or mai numi oamenii de stânga. Dumneavoastră vă considerați a fi un activist de dreapta?
- Diferența fundamentală între mine și activiștii descriși în termeni negativi de către conservatori este că eu nu sunt beneficiarul unor subvenții publice. Eu îmi susțin singur activismul. Am lansat un concept: Clubul Marilor Cărți. Îl finanțez din munca mea. Există un activism bugetat de Bruxelles sau de Guvernul României sau de ambasadele unor țări occidentale sau de ambasadele unor țări precum Rusia - că există și asta - sau China. Eu nu fac parte din aceștia. Eu mi-am câștigat libertatea și până la urmă îmi gust, ca să zic așa, amarul vieții și plecând de la această autolimitare.
Nu sunt absolut nimic altceva decât un cărturar care din când în când vorbește publicului său. De asta mi-am câștigat libertatea de a spune ce vreau. La mine există și o componentă de marketing. Adică pe lângă activismul pe care îl fac atunci când vorbesc publicului meu, el știe că urmează să-i fac și o propunere, să intre în Clubul Marilor Cărți, să achiziționeze un volum, să citească nu știu ce text pe care l-am scris și așa mai departe. Deci există o componentă de marketing pe care n-am s-o refuz fiindcă sunt un capitalist. Pe când activiștii de la Funky Citizens sau eu știu ce alt ONG, aceștia care au salarii de 3.000-4.000 de euro, sunt plătiți nu ca să scrie o operă, ci ca să mențină o propagandă. Și ei sunt plătiți de niște entități, inclusiv George Soros Foundation, nu neapărat ca să producă o operă culturală, ci să întrețină o atmosferă adesea de ostilitate la adresa unor valori pe care eu se întâmplă să le profesez.
Deci e o mare diferență între activistul plătit și mărturisitorul - așa m-aș numi eu, eu sunt un mărturisitor, nu un activist - care își riscă inclusiv echilibrul și bunăstarea sa materială. Pentru că la un moment dat spunând anumite lucruri să știți că-ți poți pierde și publicul și parteneriatele.
- Am o întrebare mai personală. Scrieți des despre amenințările la adresa familiei tradiționale din partea progresismului. Recent scriați așa: "Ca neam nu mai credem în legăminte sfinte, familiile se destramă, divorțurile sunt o banalitate." Vi se răspunde des pe Facebook că aici dați dovadă de ipocrizie în condițiile în care sunteți căsătorit a treia oară, cu două divorțuri la activ. Cum reacționați la această acuzație?
- Foarte simplu. Știu că informațiile sunt întotdeauna asimetrice. Ce știu eu despre viața mea personală foarte puțină lume știe și nu va ști niciodată decât după moarte. Poți să spui despre un om ce vrei tu din exterior. De aceea a zis Isus să nu judeci - sau cu ce judecată judeci, cu aceea vei fi judecat. Niciodată nu știi cu adevărat ce s-a întâmplat într-o relație. Și asta e valabil nu numai pentru cei care au avut curajul să oficializeze o relație, cât și pentru cei care nu au avut acest curaj. Sunt mii de oameni sau milioane de oameni astăzi care nici măcar nu mai oficializează relația și au trecut prin 20 de relații. Și după ce au trecut prin 20 de relații au tupeul să mă acuze pe mine că am eșuat de două ori.
Încă ceva. Eu pot să deplâng faptul că nu se mai predă limba greacă sau limba latină în liceu. Pe vremuri unii oameni în școala românească puteau citi în clasa a XII-a un text din Cicero sau din Toma de Aquino în latină. Eu, mare avocat al marilor cărți, nu am această capacitate. Cunoașterea limbii grecești în ceea ce mă privește este limitată și la fel cunoașterea limbii latine în ceea ce mă privește este nesatisfăcătoare. E posibil să fii nemulțumit de prestația ta intelectuală sau de viața ta sentimentală și să visezi în continuare la ideal? Eu cred că da. E posibil să cred în continuare că cei care n-au trecut prin divorț au suferit mai puțin?
Probabil că din tot ce vă spun vă dați seama că niciodată n-am inițiat un divorț în viața mea, că n-am inițiat nicio despărțire și că nu am rupt niciun legământ. Ăsta este răspunsul meu. Asta ar trebui să știe toți cei care cred că pot să mă judece.
- Am o întrebare legată de limbaj. Am observat că în postările dumneavoastră pe Facebook folosiți multe cuvinte cu iz arhaic, gen „snoave“, „tihnă“, „răgaz“, „cuviincios“, „dascăl“ și așa mai departe. Bănuiala mea e că folosiți astfel de cuvinte în scop strategic, pentru a fi perceput în cheie ideologică conservatoare. E adevărat sau pur și simplu așa vă vine natural?
- Cred că am acest reflex de la Cehov, care corecta orice pagină unde apărea un cuvânt de două ori. Dicționarul de sinonime a fost mereu pe masa mea și am acest reflex scriitor, acela care mă obligă să nu utilizez același cuvânt în aceeași propoziție. Cu siguranță mă ajută și memoria - știu că orice cuvânt poate fi înlocuit cu un alt cuvânt câtă vreme își păstrează semnificația.
„Nu am puterea să zic cuiva 'Îți este interzis să faci avortul'“
- Ar trebui să fie avortul ilegal?
- Nu știu dacă m-ați auzit vreodată vorbind despre interzicerea avortului. M-ați auzit mereu vorbind despre o politică pro-viață. Eu spun așa: când tu te duci și vrei să faci avort, sună, te rog, și acea agenție care se ocupă de adopții. Vezi dacă cumva e o soluție să dai naștere și să predai copilul spre adopție unei alte familii. Dacă nu, plasează acel copil într-o instituție privată sau publică și vezi dacă peste un an sau doi te-ai răzgândit și-ți recapeți copilul. Consider că despre asta ar fi vorba, despre o persuasiune, nu despre o interdicție. Nu am puterea să zic cuiva, „Îți este interzis să faci avortul“. Nu am această putere, fiindcă știu că nu poți să iei libertatea asta nimănui. Existau avorturi care se provocau spontan în anumite apartamente din blocurile comuniste. Deci știu că oricum poți să ajungi la avort astăzi fără să treci neapărat pe la instituția numită stat sau spital.
Nu cred [că aș vota în favoarea interzicerii avortului]. Dar aș vota pentru orice măsură care încurajază femeia să stea de vorbă cu un psiholog sau cu un preot, să stea de vorbă cu o entitate care se ocupă de adopții, să i se prezinte trei, patru soluții înainte de a lua această hotărâre.
Eu cred că trebuie să avem grijă de demografie. O țară ca România nu-și mai permite să discute despre avort ca și despre o soluție, fiindcă țara asta nu mai are copii. Trebuie să vorbim despre încurajarea nașterii de prunci chiar și în varianta tragică în care un tată dispare. Fiindcă el este tatăl biologic care dispare din peisaj, pentru că noi în modernitatea asta amorală, târzie și, din punctul meu de vedere, disfuncțională, am permis acest lucru. Noi nu punem nicio sancțiune. Eu aș pune o sancțiune. Uite o să vă dau o știre: Mihai Neamțu este de acord cu sancțiunea financiară pentru bărbatul care se demonstrează că a participat biologic la însămânțarea unei femei - iertați-mă că folosesc acest termen, dar îl vreau, așa, cât mai tehnic. Deci orice bărbat care este depistat prin teste genetice că el este tatăl unui copil trebuie să fie tras la răspundere și eventual chiar sancționat. Deci promiscuitatea sexuală trebuie, din punctul meu de vedere, descurajată.
- Și considerați că o amendă, un act al statului îl poate responsabiliza pe bărbat? Vă întreb de stat pentru că spuneați că nu considerați că statul ar trebui lăsat să aibă îndatoriri în reglementarea vieții personale a individului și a familiei.
- Eu spun atât: că statul trebuie să aibă o atitudine corectă față de mamă și copil dacă el este conștient că demografia este destin. Statul nu există decât ca o abstracțiune în absența națiunii, deci de-aia vorbim de „stat-națiune“. Națiunea nu există în absența copiilor, adică a viitorului. Nu există națiune fără copii, nu există stat fără națiune.
Dacă statul e interesat de propriul său viitor, atunci statul trebuie să protejeze mama și copilul, pentru că adesea mama este lăsată singură de către un bărbat iresponsabil. Nu știu dacă sub formă de amendă sau pur și simplu prin decizia de la caz la caz într-un tribunal, dar legislația trebuie să dea dreptul mamei de a trage la răspundere - printr-o solicitare a unei pensii alimentare pe o durată foarte lungă, prin solicitarea unor recompense de ordin material, și așa mai departe - dar legea ar trebui să fie așa făcută încât mama și copilul să fie încurajate să-l dea în judecată pe acel bărbat iresponsabil care pleacă din peisaj după ce el a consumat actul sexual.
Munca la stat
- Ultima oară când am vorbit mi-ați spus, citez, „Un om cu doctorat la King's College și cu două licențe și cu un masterat și cu vreo 14 cărți scrise ar putea să ocupe lejer în spațiul academic occidental sau românesc o catedră“. Dar spuneați și că v-ar fi greu să vă angajați la o universitate pentru că sunteți conservator susținător al lui Trump. „Știu lucrul acesta“, spuneați dumneavoastră, „pentru că am încercat“. În ce universități din România sau America ați încercat să vă angajați și ce răspunsuri ați primit?
- Nu, discuția e destul de veche. Pe vremea aia Trump nici nu exista. Eu am fost acceptat să fiu assistant professor la Saint Vladimir Orthodox Theological Seminary în 2008. În 2008 eram în Statele Unite și am fost acceptat după un interviu susținut în campusul universitar al acestui colegiu teologic. În ziua în care trebuia să semnez contractul, în 18 septembrie 2008, s-a prăbușit bursa, Lehman Brothers și toate celelalte. Moment în care colegiul respectiv a înghețat toate angajamentele contractuale și n-a mai dat niciun job, nici mie, nici unui alt câștigător. Deci eu am câștigat un loc de muncă în Statele Unite, doar că din punct de vedere strict financiar nu s-a mai putut onora promisiunea datorită crizei financiare din 2008.
În 2009 m-am întors în țară, unde am predat la Universitatea București. La Facultatea de Litere am avut un master pe care mi l-am asumat predând Introducere în Creștinism. De asemenea am mai avut o afiliere temporară cu o universitate privată, Vasile Goldiș. Dar ironia este că m-am întors în România când și în România se înghețaseră, dacă țineți minte, sub guvernul Boc, toate angajările la stat. Trebuia să dai afară șapte persoane ca să angajezi o altă persoană, motiv pentru care nu am mai intrat în universitate în 2009-2010 ca și cadru didactic nu doar asociat, ci cu drepturi depline. Și de atunci am avut colaborări punctuale cu diferite universități, dar niciodată nu am avut pur și simplu o catedră. În sensul ăsta spuneam de catedră. Am îmbrățișat calea antreprenoriatului și nu regret.
Nu-i critic pe cei care lucrează la stat. Viața este misterioasă pentru mine. Eu nu judec pe cei care sunt altfel decât mine. Așa a vrut viața să se întâmple tragedia aceea. Gândiți-vă că la ora asta sunt oameni care au lăsat în Kiev și în Mariupol și poate în Odesa cariere, universități. Tot ce-au avut s-a distrus. Deci viața e foarte dură atunci când trăiești într-un mediu cum e cel est-european. Viața e nedreaptă.
Păcatele Bisericii Ortodoxe Române
- Ar fi momentul pentru Biserica Ortodoxă Română să-și ceară scuze comunității rome? Eventual să deschidă discuția despre despăgubiri pentru sclavie?
- Eu cred că o discuție deja a început și sunt printre primii teologi laici ai Bisericii care am vorbit despre comunitatea Roma și Biserică și persecuția lor. Discuția aici din punct de vedere etic este foarte simplă. E cineva vinovat astăzi în prezent pentru păcatele săvârșite acum 150 de ani? Eu sunt de părere că nu poți să extinzi pe durata a secole această memorie a culpei, da? Mai ales personalitatea juridică.
Mănăstirile cred că pot să ajute - și ajută - studenți, elevi din comunitatea Roma. Nu e neapărat felul Bisericii de a trâmbița toate faptele bune. Vă spun doar atât, că și la alte facultăți, nu numai de Teologie, ci și, înțeleg, de Medicină, există un statut special pentru cei care provin din comunități defavorizate. Există, de asemenea, din câte știu eu, un program, s-a tradus în limba Romani Liturghia, cred că și Noul Testament. Deci există programe misionare din acest punct de vedere. Discuția desigur că poate să înceapă cu mențiunea că nu cred în culpă colectivă. Au existat niște abuzuri care s-au întâmplat.
Aș mai spune încă ceva: ce facem cu șerbia românilor din Ardeal? Adică și românii au fost persecutați. Chiar aș spune până târziu, până prin 1830-'40, au existat abuzuri la adresa românilor. Cerem și Ungariei...? E o discuție aici, da? Haideți să socotim subiectul deschis pentru discuție.
Puteți citi întregul interviu cu Mihail Neamțu aici. Interviul de vara trecută îl găsiți aici.
Ce urmează
Următoarea ediție a „Statelor Întortocheate ale Americii“ va reveni pe terra firma americană, cu un subiect care subscrie la misiunea newsletterului de a explica fenomene social-culturale complexe și des contradictorii: cum e organizat sportul de performanță în America.
Cu ajutorul a două interviuri și multă cercetare (studii academice, cărți, materiale jurnalistice), voi încerca să contextualizez ciudățenii americane din domeniul sportului, cum ar fi simbioza universitate/sport semi-profesionist, legea care cere ca femeile să beneficieze de oportunități egale în sport ca și bărbații, plafonul de salarii pentru jucători, draft-ul redistributiv care avantajează echipele slabe, inexistența retrogradării și promovării în ligi superioare și altele.
Ca de obicei, vă rog să dați șfară-n țară despre newsletter, dacă vă place ce scriu aici. După cum știți, newsletterul e absolut gratuit, iar în presa de limbă română se găsesc mult prea rar materiale explicative despre cum funcționează America. (Hint: de multe ori, surprinzător de diferit față de țările europene). O postare pe Twitter sau Facebook alături de un îndemn prietenos la abonare goes a long way. Mulțumesc!
Răzvan
Amherst, Massachusetts, S.U.A. (“Mă, tu știi cine-s io?”)